Irene Shashar

Multe aspecte legate de supraviețuirea sa au rămas un mister pentru Irene până în ziua de azi. Mama ei a planificat evadarea lor din ghetoul din Varșovia. Ele au intrat într-o gură de canalizare și au mers prin apele reziduale, ieșind apoi la suprafață într-o altă zonă din Varșovia, în afara zidurilor ghetoului. Irene nu știe nici în ziua de azi cum de a reușit mama ei să stabilească corect pe unde trebuiau să iasă și cum de s-a gândit la planul respectiv. Nu știe nici cum de intuia mama ei de fiecare dată, în perioada în care se ascundeau prin Varșovia, când trebuiau să părăsească locul unde stăteau și să își găsească un alt adăpost.

Mama sa a murit la scurt timp după terminarea războiului, în 1948, așa că Irene nu va afla niciodată răspunsul la aceste întrebări.

Ghetoul din Varșovia

La scurt timp după anexarea Poloniei, regimul nazist a pus în aplicare legislația și măsurile administrative antisemite care erau în vigoare în Germania din 1935. Apartamentele și casele au fost confiscate, iar proprietarii lor evrei au fost evacuați, fiind adesea forțați să trăiască în ghetouri, segregați de restul societății, ca mijloc de control și izolare. Începând cu ghetoul creat în 1939 în Piotrków Trybunalski, au fost create peste 1 140 de ghetouri, în mare parte – dar nu exclusiv – în Europa de Est. Unele au fost folosite doar câteva zile, iar altele, luni sau chiar ani la rând.

Ghetoul din Varșovia a fost cel mai mare ghetou din Europa ocupată de naziști. Ghetoul fusese inițial un cartier evreiesc al orașului. Unii locuitori care nu erau evrei au fost evacuați și au fost aduși evrei din alte cartiere, printre care și Irene, care avea doi ani, și părinții ei. Locuitorii au rămas captivi în spatele zidului ridicat, iar fluxul de resurse a fost controlat strict. În ghetou veneau valuri întregi de refugiați care fuseseră deposedați de bunuri, ghetoul devenind un punct de tranzit unde evreii erau ținuți înainte de a fi trimiși în lagărele de concentrare. La apogeu, în ghetou locuiau înghesuiți, pe o suprafață de doar 3,3 kilometri pătrați, 450 000 de oameni. Din cauza aglomerării extreme, mulți mureau de foame sau din cauza bolilor.

În 1942, când Irene avea cinci ani, tatăl ei a fost împușcat în ghetou. Moartea sa a grăbit evadarea lui Irene și a mamei sale, care a clacat la vederea trupului celui ucis în bucătărie.

„Ultima imagine a omului pe care l-am iubit cel mai mult a fost aceea a trupului său palid și mutilat. Nici măcar nu știu ce s-a întâmplat cu trupul lui. E posibil să fi fost îngropat, dar cine poate ști cu siguranță? [...]

Mai cumplit chiar decât trauma de a-i fi găsit trupul neînsuflețit este faptul că a dispărut de pe această lume și din viața mea fără să lase niciun semn al trecerii lui. Aproape toți oamenii au fotografii din copilăria lor, dar natura tragică a copilăriei mele a făcut ca eu să nu am decât niște amintiri vagi legate de tinerețea mea și de părinții mei angelici.”

Ascunderea

Irene și mama ei erau acum pe cont propriu. Lupta lor pentru supraviețuire a devenit și mai aprigă. La scurt timp după acea zi cumplită, s-au dus să caute resturi de mâncare, cum făceau de obicei, dar ceva era diferit: mama lui Irene căra o geantă mare și a lăsat-o pe Irene să o ia cu ea pe Laleczka, păpușa ei dragă. Deodată, mama ei a dat la o parte capacul unei guri de canalizare și i-a dat drumul cu grijă în canalizare lui Irene.

„Am traversat întregul ghetou din Varșovia prin tunelurile de canalizare. Deși s-au scurs 80 de ani, îmi amintesc duhoarea aceea de parcă totul s-ar fi petrecut ieri. Am strâns-o tare la piept pe tovarășa mea de călătorie, draga mea Laleczka. I-am spus să fie curajoasă, dar nici ea și nici eu nu am fost imune la condițiile îngrozitoare din canale. Nu era doar păpușa mea neprețuită, ci și prietena mea cea mai bună, și nu era nici ea în siguranță în acel infern.”

După ce a evadat din ghetou, Irene a stat ascunsă prin șifoniere până la sfârșitul războiului. A devenit unul dintre așa-numiții „copii ascunși ai Holocaustului”. Mama ei putea trece drept „ariană”. Niște prieteni mai vechi de-ai săi au fost dispuși să îi dea de lucru în gospodăriile lor, chiar dacă astfel se puneau în pericol.

„Îmi amintesc bine o anumită scenă... Eu și mama ne ascundeam în podul unei case de la țară din Polonia și, la un moment dat, câțiva ofițeri germani s-au năpustit la etaj, să inspecteze podul. Din fericire, s-au folosit doar de un băț, nu și de o lanternă. Mama m-a strâns tare în brațe când au trecut pe lângă noi, iar unul dintre bețe m-a atins pe un picior. Secundele s-au scurs teribil de lent și mi-am ținut respirația, dar ei au crezut, probabil, că degetele mele osoase de la picioare erau un sac cu cartofi. Am scăpat încă o dată cu viață, ca prin minune.”

După război

Irene a fost dusă în Conacul Denouval, din Andrésy, un orfelinat aflat la nord-vest de Paris. Mama ei lucra în Paris în timpul săptămânii și o vizita duminica. Într-o zi de duminică din primăvara anului 1948, ea nu a mai venit. Se stinsese din viață în urma unui atac de cord.

Înainte de dispariția sa neașteptată, mama lui Irene aranjase ca ea și Irene să locuiască cu niște rude de-ale lor din Peru care supraviețuiseră războiului, la rândul lor. Acolo, Irene a avut parte de o familie iubitoare. Elevă fruntașă, ea a obținut o bursă la Universitatea din New York, unde și-a obținut diploma de licență în studii latino-americane. Apoi, i s-a oferit un post la Departamentul de studii spaniole și latino-americane al Universității Ebraice din Ierusalim. La 25 de ani, s-a mutat în Israel și a devenit cel mai tânăr cadru universitar al instituției. Irene avea să fie lector al universității timp de 40 de ani.

„Am fost binecuvântată să am copii și nepoți și am făcut exact ce a încercat Hitler din răsputeri să mă împiedice să fac. Dar Hitler nu a învins.”

Irene continuă să militeze împotriva antisemitismului. În ianuarie 2020, într-un discurs la Organizația Națiunilor Unite, le-a spus celor prezenți: „Am supraviețuit Holocaustului cu speranță și curaj, visând la o lume mai bună. Vă implor... Nu lăsați ca visul meu să se transforme într-un coșmar.” În ianuarie 2023, într-un discurs susținut în Senatul Spaniei, le-a reamintit auditorilor de „datoria față de generațiile viitoare, care trebuie să știe ce s-a întâmplat și să nu uite, ca să aibă parte de o soartă mai dreaptă și de mai multă omenie.” În aprilie 2025, a participat la Marșul celor vii, o procesiune desfășurată în tăcere în fiecare an pentru a comemora victimele Holocaustului și pentru a cere să se pună capăt antisemitismului.

„Am participat la Marșul celor vii la vârsta de 87 de ani și am mers de la Auschwitz până la Birkenau în numele celor 1,5 milioane de copii evrei care nu au putut și nu vor putea niciodată să facă acest lucru. Am făcut-o în numele lor, în memoria lor.”

Mesajul lui Irene pentru Europa

„[...] Reapariția antisemitismului arată că ura de odinioară încă nu s-a stins. Din nou, evreii care trăiesc în Europa nu se simt în siguranță. Acest lucru ar trebui să fie de netolerat, după Holocaust. «Să nu se mai întâmple niciodată!» ar trebui să însemne exact asta.”

Tale til Europa-Parlamentet den 25. januar 2024