Expoziție
Europa își amintește
Walter Frankenstein
„Ajutați-i pe ceilalți”
În ianuarie 2025, o echipă a Parlamentului European s-a deplasat la Stockholm pentru a-l intervieva pe Walter Frankenstein, un supraviețuitor al Holocaustului. La vârsta de 100 de ani, Frankenstein se străduia încă din răsputeri să își facă cunoscut mesajul către lume: cei aflați la ananghie trebuie ajutați.
Frankenstein, soția sa, Leonie, și cei doi copii ai lor, Peter-Uri și Michael, au fost printre puținii supraviețuitori ai genocidului împotriva evreilor din cel de Al Doilea Război Mondial. Ei au supraviețuit războiului ca prin miracol, iar pentru asta a fost nevoie, potrivit spuselor lui Walter, „de oameni buni... și de mult noroc.”
Walter Frankenstein s-a stins din viață pe 21 aprilie 2025.
Walter Frankenstein s-a născut în 1924 în localitatea Flatow, din Prusia de Vest, într-o familie de evrei. În 1936, când nu i s-a mai permis să urmeze școala de stat de acolo, unchiul său i-a făcut rost de un loc la Orfelinatul Auerbach din Berlin, unde a cunoscut-o pe cea care avea să îi devină soție.
Fiindcă opresiunea nazistă i-a curmat visul de a deveni arhitect, în 1938, Walter Frankenstein și-a început ucenicia ca zidar la școala de arhitectură și construcții a comunității evreiești. Începând cu anul 1941, a fost supus la muncă forțată și a fost amenințat cu deportarea în mod repetat.
Munca forțată
În 1941, naziștii au închis școala evreiască de construcții. Walter și doi dintre profesorii săi au fost angajați ca muncitori în construcții de către comunitatea evreiască, care era sub controlul Biroului Principal de Securitate al Reichului (RSHA). Gestapoul folosea muncitorii în construcții în interes propriu. Într-o zi, lui Walter i s-a ordonat să lucreze la Judenreferat, departamentul pentru „problematicile evreiești și evacuarea evreilor”. „Dacă lași vreo pată, mâine ajungi la Auschwitz” l-a amenințat un ofițer SS în timp ce tencuia una dintre camere. Walter nu știa cine era bărbatul respectiv. Abia când a ieșit din cameră și a citit numele de pe ușă a realizat că era Adolf Eichmann, cel responsabil pentru deportarea și exterminarea evreilor din Europa.
Leonie și Walter au decis să se căsătorească. Fiindcă Walter avea 17 ani, tutorii lor au trebuit să semneze actele. Pe 20 februarie 1942, s-au căsătorit civil la Berlin, în prezența celor mai apropiați membri ai familiei.
Leonie a rămas însărcinată la scurt timp după nuntă. Peter-Uri s-a născut la Spitalul Evreiesc din Berlin pe 20 ianuarie 1943. El a fost circumcis, împotriva voinței părinților săi; Leonie și Walter se temeau că va fi mai ușor de identificat drept evreu din această cauză.
„Fabrikaktion” și ilegalismul
La începutul anului 1943, în Berlin munceau încă forțat aproximativ 15 000 de evrei, printre care și Walter și Leonie. Liderii naziști voiau să facă din Berlin un oraș „eliberat de evrei”. În acest scop, pe lângă alte măsuri, muncitorii evrei supuși încă la muncă forțată trebuiau înlocuiți cu prizonieri de război. Planul era ca muncitorii să fie arestați în fabrici („Fabrik” în limba germană) în timpul programului de lucru.
Operațiunea „Fabrikaktion” a început pe 27 februarie 1943. La o zi de la începerea operațiunii, Leonie și fiul ei, Peter-Uri, care avea cinci săptămâni, au fost luați cu forța de la ei de acasă și duși la un punct de adunare cu una dintre bine-cunoscutele camionete folosite de naziști. Acolo se formase o coadă, iar Leonie a stat în față, alături de opt femei care aveau certificate de restituire de la Gestapo; și Walter avea un astfel de certificat, dar Leonie îl lăsase acasă. Ofițerul de serviciu le-a lăsat pe cele opt femei să plece. Leonie l-a întrebat cum ar trebui să procedeze, iar el i-a răspuns: „Nu ar trebui să pui astfel de întrebări stupide.” Leonie a profitat de ocazie și a plecat acasă. Între timp, Walter venise acasă și găsise ușa sigilată. Când a auzit ce se întâmplase, s-a dus numaidecât la punctul de adunare, iar acolo i s-a spus că Leonie plecase acasă. Tânăra familie era într-o situație din ce în ce mai periculoasă.
Walter se dusese la muncă, ca de obicei, dar niciunul dintre colegii săi nu era acolo. Fuseseră ridicați în vederea deportării cu o seară în urmă. Familia Frankenstein a avut noroc: se mutase recent în noua casă și nu își schimbase încă oficial adresa. Când ofițerul a intrat în clădire, să afle ce trebuie să facă cu Walter, acesta a fugit, ducându-se într-un suflet acasă. Leonie și Peter-Uri s-au dus acasă la mama lui Leonie, în Leipzig, iar Walter li s-a alăturat după câteva zile.
Și mama lui Walter, Martha, a fost supusă la muncă forțată. Pe 1 martie 1943, ea a fost arestată la locul de muncă și deportată la Auschwitz, cu plecare din gara Grunewald.
Leipzig
Fiind în ilegalitate, membrii familiei se temeau în permanență pentru viața lor. Au avut adesea parte de mult noroc.
Walter nu a îndrăznit să rămână prea mult timp la Leipzig. Nu putea sta în apartamentul unde locuia familia sa, așa că a stat în atelierul unui tâmplar în vârstă, cu viziuni de stânga, dl Koch. Fiind tânăr și aparent apt să efectueze serviciul militar, prezența lui genera suspiciuni, iar când au început să circule zvonuri despre el în cartier, Walter s-a întors la Berlin.
Mama lui Leonie, Beate Rosner, s-a căsătorit, la mijlocul anilor 1920, cu cel de-al doilea soț al său, Theodor Kranz, care nu era evreu și avea vederi de stânga. Se simțea în relativă siguranță, fiind căsătorită cu un „arian”. Cu toate acestea, în august 1943, când Beate se afla la oficiul poștal, o femeie care stătea la coadă, în spatele ei, a denunțat-o fiindcă pe „Postausweis” (legitimația necesară pentru a ridica corespondența) nu era trecut al doilea său prenume, Sara, lucru care era obligatoriu, în cazul evreilor. Lui Beate i s-a ordonat să se prezinte singură la secția de poliție, iar acolo a fost acuzată de „ascunderea originii rasiale” și arestată. Pe 6 noiembrie 1943, după ce cazul a fost preluat de Gestapo, a fost dusă la Auschwitz, unde și-a găsit sfârșitul pe 3 ianuarie 1944.
Berlin
Când s-a întors la Berlin, Walter a intrat în legătură cu Edith Berlow, iubita vărului său, Kurt Hirschfeldt. Edith nu era evreică și activa într-un grup de rezistență care se opunea regimului nazist. Ea îl ascundea pe iubitul ei, Kurt, dar și pe alți evrei. Edith a găsit o ascunzătoare și pentru Walter pe proprietatea unui prieten de-al său, Arthur Ketzer. Walter a stat în fabrica de medicamente a lui Arthur Ketzer timp de aproape opt luni, până când fabrica a fost distrusă în urma unui bombardament aerian. Walter a lucrat fără acte pentru diferite persoane. El făcea frecvent lucrări de renovare după bombardamentele aeriene, competențele de zidar fiindu-i de mare folos.
Leonie și Peter-Uri au plecat din Leipzig la scurt timp după arestarea mamei lui Leonie, iar în toamna anului 1943 s-au dus să locuiască cu Walter în ascunzătoarea din fabrica lui Arthur Ketzer. La începutul anului 1944, după ce fabrica a fost distrusă, Arthur i-a sugerat lui Leonie să se înregistreze, sub o identitate falsă, drept victimă a unui bombardament. Fiind „mamă germană” cu copil mic, Leonie a trebuit să părăsească imediat Berlinul. Ea a fost trimisă la Briesenhorst, lângă Landsberg/Warthe, unde a locuit cu soția unui fermier, ai cărei soț și fiu erau în Rusia, cu fiica femeii și cu un prizonier de război polonez în vârstă.
Walter a rămas la Berlin și a continuat să dea piept cu greutățile. El reușit să intre în legătură cu alte persoane care se ascundeau. Printre ele s-a numărat Arthur Katz. Membrii familiilor Frankenstein și Katz fuseseră vecini în Flatow. Arthur Katz o cunoștea pe Sophie Döring, al cărei soț era ofițer al Wehrmacht-ului și fusese detașat în Polonia. Ea a aranjat ca Walter să locuiască în apartamentul ei, care fusese bombardat. În schimbul acestui favor, Walter i-a renovat apartamentul. Sophie Döring își împărțea și rațiile primite de la soțul său cu cei doi „ilegaliști” ai săi, Walter și Arthur Katz.
În perioada în care Leonie a trăit în Briesenhorst, cei doi soți comunicau prin scrisori, pe care le ridicau de la oficiul poștal. În toamna anului 1944, în preajma nașterii celui de-al doilea fiu al lor, Walter a asistat la o arestare la oficiul poștal la care mergea de obicei și nu a mai îndrăznit să își ridice corespondența timp de câteva săptămâni. Leonie a ajuns pe culmile disperării în săptămânile respective.
Michael s-a născut pe 26 septembrie 1944. Leonie a născut la o clinică din Landsberg/Warthe, lăsându-l pe Peter-Uri în grija soției de fermier din Briesenhorst. În urma unei infecții, Leonie a trebuit să rămână internată la clinică pentru o perioadă mai lungă și se gândea tot timpul la faptul că Peter-Uri fusese circumcis și putea fi identificat ușor ca fiind un copil evreu. Soția de fermier nu a suflat însă niciun cuvânt despre acest lucru.
Între timp, Leonie nu își amintea data de naștere corectă a cunoștinței sale creștine din Leipzig, de numele căreia se folosise la clinică, iar cei de la registratură o tot întrebau despre asta. În 1944, la începutul lunii noiembrie, când situația a devenit prea periculoasă, Leonie a decis să se ducă la Walter, la Berlin
Nu era însă loc pentru întreaga familie în apartamentul lui Sophie Döring. Arthur Katz i-a pus pe membrii familiei în legătură cu Mary, patroana unui bordel, iar aceasta le-a închiriat o cameră. Familia a locuit acolo până în ianuarie 1945, când casa respectivă a ars din temelii, în urma unui bombardament. La un moment dat, a trecut prin zonă o prostituată pe care Walter a recunoscut-o, „Fräulein” Dora. Leonie i-a mărturisit că locuiau ilegal, așa că „Fräulein” Dora le-a dat cheile de la apartamentul său, iar familia a locuit acolo până aproape de sfârșitul războiului.
La sfârșitul lunii aprilie 1945, când riscul ca locuința lor să fie bombardată a devenit prea mare, membrii familiei s-au dus într-un buncăr public din Kottbusser Tor.
Eliberarea
Pe 28 aprilie 1945, soldații ruși au pătruns în buncăr.
A durat până când Leonie și Walter s-au obișnuit cu faptul că nu mai trebuiau să se teamă în permanență pentru viața copiilor lor și pentru propria viață; nu știau, la acel moment, ce le rezerva viitorul.
Viața după război
După o călătorie plină de peripeții până în Israel, unde au locuit câțiva ani, în 1956, membrii familiei au emigrat în Suedia, unde Leonie și Walter și-au petrecut împreună următorii 53 de ani din viață. După ce au ieșit la pensie, se duceau în mod regulat în Germania, în special la Berlin, unde participau la acțiuni de comemorare a Holocaustului.
Leonie a murit pe 19 mai 2009. Walter a continuat de unul singur misiunea lor. În 2014, i-a fost conferit Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania, iar, în 2017, Ordinul de Merit al Landului Berlin. El s-a stins din viață pe 21 aprilie 2025, la vârsta de 100 de ani.
Într-unul dintre ultimele sale interviuri, realizat de o echipă a Parlamentului European în ianuarie 2025, Walter a subliniat, încă o dată, următoarele:
„Atât cât voi trăi, și am peste 100 de ani acum, îmi voi da toată silința și voi fi gata oricând să povestesc ce s-a întâmplat... În aceste vremuri, este extrem de important să aflăm ce s-a petrecut în trecut, cum era atunci, în loc să dăm crezare miturilor din mediul online... Aceste lucruri nu sunt mituri. Reprezintă realitatea.”
„Pentru mine, este foarte important ca, după ce voi muri, să dăinuie acest îndemn: trebuie să îi ajutăm pe toți cei aflați la ananghie... Suntem cu toții oameni și suntem toți rodul aceleiași creații.”